Istoric Refugiul Scara - Munții Făgăraș
După ce Salvamont Pitești terminase in 1987 refugiul din Fereastra Zmeilor, după doi ani de cărat cu spatele și montaj folosind cele mai ingenioase soluții pe care le-am putut găsi noi atunci, aveam nevoie de un nou proiect. Faptul că exista un refugiu pentru alpiniștii care își doreau să facă Creasta Arpășelului mai ales iarna, ne-a dus cu gandul la un refugiu în Scara, de asemenea util iarna, când retragerile pe nord sunt periculoase, iar pe sud te așteaptă 40 de kilometri de drum forestier până în Sălătruc, prima localitate, după o coborâre din creastă la fel de periculoasă. Un alt gând al nostru era sa existe câte un refugiu pentru fiecare zi de mers iarna, pentru cei care făceau creasta Făgărașului –nu puțini în vremea aceea- și pentru alpiniștii legitimați la cluburi, pentru că nu trebuie uitat sistemul competițional în care era inregimentat alpinismul atunci.
Așa că, “meșterul” care gândise Refugiul din Fereastra Zmeilor, adică Iulian Oprea, începe să ne adune, să ne pună la muncă, să ne critice pentru încetineală în mișcări, în curtea Intreprinderii de Poduri Metalice și Prefabricate din Beton Pitești unde ne bucuram de materialele necesare oferite de către cei de acolo, amatori de munte și cu un club de drumeție propriu.
Ideea este că, sătui de cărat materiale cu spinarea în Fereastră, unde oricum, distanța este mult mai mică decât în Scara, ne-am gândit că, poate p-ăsta să-l punem cu elicopterul. Așa că, după ce am aflat care ar fi sarcina maximă a unui elicopter militar în limită de combustibil (când poate căra sarcină mai mare, compensând greutatea carburantului cu sarcina ridicată) am început să cântarim metrul de cornier și metrul pătrat de tablă, ca să ne iasă socotelile. Colegul Vali Neamțu mersese la unitatea de elicoptere de la Sibiu și discutase detaliile, așa că, înarmați cu vaste cunoștințe despre elicoptere, sudură, avionică și îndoit tablă, sub aspra conducere a lui Iulică Oprea ne-am făcut un calendar să terminăm până în vara lui ‘89. Ceea ce am și reușit spre toamnă, dar nu a mai fost resursă de zbor, după care a venit iarna. Iarnă agitată, cu revoluție, cu încorporări temporare la vânători de munte pentru aproape toți membrii formației Salvamont Pitești, după care începe viața tumultoasă a poporului care își câștigase libertatea, mergând cu rulmenți la turci, la unguri, la sârbi, cu caiete, cămăși, mingi de ping-pong, piese de Dacie, orice se putea vinde. Printre altele, bișnițarii liberi aduceau… Coca Cola. La doză! Șmecherie! Nu ne permiteam să cumpărăm așa ceva, dar am pus cu toții bani și am luat o ladă de doze trase în plastic, să le dăm piloților când o fi cazul… dacă o mai fi cazul… Între timp, lada stătea în cămăruța unde ne întâlneam și era verificată rapid de către toți cei care intrau, ca nu care cumva să… se dedea cineva la licoarea fermecată!
În final, prin iunie, Vali primește un telefon că urmează să fim anunțați când se va face zborul, să fim pregatiți, că o să fie din scurt! Inchipuiți-vă viața fără telefonie mobilă. Încercam să fim pe acasă cât mai mult timp, pentru că nu aveai o altă soluție să fii anunțat. Între timp, tot cu sprijinul I.P.M.P.B. noi duseserăm refugiul cu un trailer pe platform de aterizare de la Capra, unde aștepta să fie acroșat și zburat tocmai în Șaua Capra, la 2146 de metri altitudine.
În final, vine telefonul! Scurt, foarte din scurt, așa cum fuseserăm anunțați că va fi… Norocoșii sunt taman Bogdan Radu, Sașa Halibei și Liviu Grapă, adică cei care nu trecuseră niciodată prin curtea I.P.M.P.B.-ului la muncă, mă rog, din diverse motive personale. Dar nu este pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește… Asa că cei trei, la final de iunie ud și rece, pleacă urgent, fără să apuce să ia ceva mâncare sau prea mult echipament. Din fericire, Sașa avea cheile de la “seif” si nu a uitat lada de Coca Cola!
Se realizează acroșarea încărcăturii, care este foarte aproape de limită, pentru că noi puseserăm inclusiv scândurile de la priciuri, știind ce am pățit cu căratul celor din Fereastră… așa că elicopterul o ia ușurel către barajul Vidraru, câstigând treptat altitudine, pentru a evita consumul mare de kerosen. După care face dreapta împrejur și se îndreaptă către creastă. Valuri de ceață, un duș rece și scurt, dar se reușește amplasarea refugiului, moment în care salvamontiștii piteșteni sunt anunțați că… nu mai este suficient combustibil ca să fie duși înapoi, așa că sunt puși să aleagă dacă rămân acolo sau merg la Sibiu. Bani de tren ioc, așa că se decide rămânerea “în garnizoana de reședință’, pe principiul “vedem noi cum ne întoarcem”. Aventuri, cu dormit la stână si mulți kilometri pe drumul forestier cu burta goală, dar deh, este un preț pentru orice… Refugiul Scara putea fi pus pe hartă!!!
În 2010, reușim să montăm un refugiu nou, încăpător. Apăruse internetul, apăruseră specialiștii de tastatură, așa că era ori prea mare, ori prea mic, ori prea jos, ori prea sus, până și prea alb. Era acolo, se pare că deranja persoane din zonă. La scurt timp, începem să primim poze cu cauciucuri cărate și arse în refugiu. Refugiul nou fusese construit în ideea că, dacă este nevoie de o înlocuire a unui panou, să poată fi demontat parțial pentru înlocuire. Șuruburile masive care îl încheiau nu au fost sudate, ci strânse temeinic. Așa că, după aproape 10 ani de viscole și furtuni, un montaniard din Sibiu ne semnalează după o furtună de toamnă, faptul că refugiul nostru este pus la pământ de vânt. La constatare, piulițele șuruburilor nu mai existau, așa că structura nu mai avea rezistența. Este o anchetă în curs…
Podul de piatră s-a darâmat, a venit apa și l-a luat. Noi speram să il reconstruim! Ion Sănduloiu
© copyright Refugiul Scara